STATE EUROPENE. Familia Regală a României şi Germania: De la Al Doilea Reich la Republica Federală

Foto: Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române, şi Principele Radu al României, împreună cu Principele George Friedrich, Şeful Casei Regale a Prusiei, la Hechingen, Germania, septembrie 2008. ©Casa Majestăţii Sale Regelui.

Prima Agenţie Diplomatică a României la Berlin a fost înfiinţată în anul 1872, în timpul Principelui Suveran Carol I al României și al Împăratului Wilhelm I al Germaniei. Relaţiile diplomatice dintre România şi Germania au fost stabilite la 20 februarie 1880, după recunoaşterea formală, la Congresul de la Berlin, a independenţei de stat a României, informează site-ului Ministerului Afacerilor Externe Român. Relaţiile diplomatice dintre România şi Republica Federală Germania au fost stabilite la 31 ianuarie 1967, la rang de ambasadă.

Reprezentând pe Majestatea Sa Custodele Coroanei, miercuri, 12 septembrie 2018, Alteța Sa Regală Principesa Maria a început o vizită cu caracter public în Republica Federală Germania. Vizita are loc în Landul Renania de Nord – Westfalia și în capitala țării, Berlin. Joi, 13 septembrie, și vineri, 14 septembrie, Principesa Maria a mers la Berlin, unde a luat parte la o serie de evenimente dedicate Reginei Maria a României și comunității românești din capitala Germaniei, ne anunţă blogul Familiei Regale a României.

În continuare, oferim repere din istoria ţărilor şi dinastiilor Germaniei şi României:

Vezi şi Relațiile diplomatice dintre România și Germania, din perspectiva Casei Regale a României, România Regală.

1. România şi Germania şi-au obţinut unitatea statală în al şaselea şi al optulea deceniu al secolului XIX: România, prin Unirea Principatelor, întâi ca o uniune personală sub domnia Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859), urmată de o uniune a Parlamentului şi Guvernului (1862). | Germania, prin proclamarea Regelui Prusiei, Wilhelm I, ca Împărat al Germaniei (1871).
2. Principatele Române au fost un stat unitar, Al Doilea Imperiu German un stat federal: Spre deosebire de Principatele Române, care au fost, de la începuturile lor, un stat unitar, Al Doilea Imperiu German (Al Doilea Reich) s-a format, ca un stat federal, printr-o uniune a mai multor regate, mari ducate, ducate şi principate sub Coroana Imperială a Germaniei. Statele care constituiau Imperiul şi-au păstrat regele, marele duce, ducele sau principele: Împăratul German, care era şi regele Prusiei, domnea asupra Imperiului şi Prusiei, în acelaşi timp cu Regele Bavariei, Regele Saxoniei, Regele Württemberg-ului, Marele Duce de Baden, Marele Duce de Hesse, Ducele de Saxa-Meiningen, Ducele de Saxa-Coburg-Gotha,Ducele de Anhalt, Principele de Schaumburg-Lippe ş.c.
3. România a avut o Constituţie înaintea Germaniei, dar nu înaintea statelor germane: Prima Constituţie a României a fost adoptată în anul 1866, sub domnia Principelui Suveran Carol I. Prima Constituţie a Germaniei a fost adoptată în anul 1871, sub domnia Împăratului Wilhelm I. Cu toate acestea, Regatul Prusiei avea o constituţie din 1850 (după cea din 1848), Regatul Saxoniei avea o constituţie din 1831, Regatul Württemberg-ului avea o constituţie din 1819, iar Regatul Bavariei avea o constituţie din 1818 (după cea din 1808). Marele Ducat de Saxa-Weimar-Eisenach şi-a avut prima constituţie în 1816, Marele Ducat de Baden în 1818, Marele Ducat de Hesse în 1820, Marele Ducat de Mecklenburg-Schwerin în 1849, ca şi Marele Ducat de Oldenburg. Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha şi-a adoptat constituţia în 1852, Ducatul de Anhalt în 1859. Numai Principatul de Schaumburg-Lippe şi-a adoptat constituţia după România, în anul 1868.
4. Principele Carol I a fost cel care a îndeplinit deviza Casei de Hohenzollern, „vom Fels zum Meer” (=De la stâncă la mare): Principele Carol I era al doilea fiu al Şefului Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, Principele Karl Anton, care cedase principatul de Hohenzollern-Sigmaringen vărului său îndepărtat, Regele Wilhelm I al Prusiei. Prin mama sa, Principele Carol I se înrudea cu Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei. Ales de români ca Principe, în aprilie 1866, Carol I a renunţat la drepturile sale de succesiune în Familia Sa şi la rangul său din Armata Imperială Germană, traversând Europa pe Dunăre pentru a ajunge, la 8 mai 1866, la Drobeta Turnu Severin, unde a pus prima dată piciorul pe pământ românesc. De la Castelul de pe Muntele Hohenzollern, Principele Carol I a ajuns la mare când, în anul 1878, România a integrat Dobrogea, obţinând o largă ieşire la Marea Neagră. De la stâncă la mare…
5. Regele Ferdinand I al României a biruit un Hohenzollern: pe sine. La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, când s-a decis intrarea României în război de partea Aliaţilor, Petre Carp găseşte de cuviinţă să-i spună: “Sire, Hohenzollernii nu pot fi învinşi”. Regele i-a dat cu promptitudine replica – “vă înşelaţi d-le Carp, am învins deja unul”; se referea la sine. În anul 1918, Regele Ferdinand I al României, Cel Leal, a devenit Întregitorul, în timp ce Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei a fost silit să abdice, împreună cu toţi regii, marii duci, duci şi principi din Imperiul German. Regatul României s-a întregit, prin unirea cu Ţara a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, în timp ce Imperiul German s-a transformat în Republica de la Weimar.
6. Regii României au fost ultimii Hohenzollerni care şi-au păstrat tronul. Regele Ferdinand I «şi-a scos spada împotriva patriei sale». Martha Bibescu arată, în eseul Un Sacrificiu Regal, că, pentru acest lucru, Familia Sa l-a dizgraţiat: „Din punct de vedere genealogic, el a fost ucis. Numele i-a fost şters din Marele Catastif al Hohenzollernilor. La Sigmaringen, familia arboră doliul, ca şi cum el ar fi murit”. Tot Martha Bibescu spune: „Cine ar fi crezut atunci că, doi ani mai târziu, singurul Hohenzollern care va mai domni va fi el? Mai credincios şi mai drept, el nu se va lepăda de numele tatălui său, aşa cum a făcut-o, de exemplu, George al V-lea [regele Marii Britanii – n.n.], care şi-a înlocuit cele trei ducate germane falite – Saxa, Coburg şi Gotha – cu Windsor-ul, mai norocos. Regele României va avea curajul să-şi păstreze patronimul, numele cel mai urât dintre toate numele rasei albe. Iar atunci când preşedintele Wilson îi va declara decăzuţi din drepturi pe toţi Hohenzollernii, va omite unul singur: pe acesta”. [1]
7. Regalitatea românească a apărat minorităţile, inclusiv pe saşii germani. Ministerul Afacerilor Externe Românesc arată că „Un rol esenţial în consolidarea relaţiei bilaterale îl joacă minoritatea germană din România, precum şi etnicii germani şi români emigraţi în Germania, care reprezintă o solidă punte de legătură între cele două ţări”. În acest sens, merită amintit că, după Al Doilea Război Mondial, regele Mihai I a apărat minoritatea germană. A desfiinţat Grupul Etnic German, conform obligaţiei asumate prin Convenţia de Armistiţiu (Art. 15. „Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc”), dar, în acelaşi timp, a promulgat Legea nr. 86 din 6 februarie 1945 „privind Statutul Naţionalităţilor Minoritare”[2], prin care se prevedea că „toţi cetăţenii români sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie” (art 1). Prevederea că „se interzice cercetarea originei etnice a cetăţenilor români în vedere stabilirii situaţiunii lor juridice” (art. 2) venea mai ales contra persecutării minorităţii germane din România pe eventuale temeiuri anti-germane în contextul postbelic. La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control ceruse guvernului român mobilizarea la muncă a bărbaţilor (17-45 ani) şi femeilor (18-30 ani) de origine etnică germană. În memoriul adresat preşedintelui Roosevelt la 24 ianuarie 1945, regele Mihai I arăta o bună cunoaştere a istoriei minorităţii germane, precizând că „aceşti cetăţeni, care numără astăzi aproximativ o jumătate de milion, sunt stabiliţi în România de multă vreme (transilvănenii de 7 secole, cei din Banat de două secole)” şi „constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime şi, prin urmare, a-i lua fie şi pentru o scurtă perioadă din gospodăriile lor ar perturba într-un mod foarte serios toate ramurile de activitate ale ţării”[3].

Saşii „constituie o parte din existenţa reală a naţiunii române, de care sunt legaţi în întregime”.

Regele Mihai, 6 ianuarie 1945

Regele Mihai I şi preşedintele ales al României, Domnul Klaus-Werner Iohannis, de origine sas, la Palatul Elisabeta. 19 noiembrie 2014.

Relaţiile Familiei Regale a României cu Familia de Hohenzollern-Sigmaringen şi Dinastia de Hohenzollern

Principele Suveran Carol I a devenit Rege al României în anul 1881.

În pofida a nenumărate încercări, acesta nu a putut avea urmaşi în căsătoria sa cu Principesa Elisabeta de Wied, Regina României din 1881.

După ce devenise clar că principele Carol nu va mai putea avea urmaşi, s-a pus în aplicare prevederea succesiunii colaterale din Constituţie (art. 83, primul paragraf): „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora, după regulile statornicite în articolul precedent [din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor – n.m.].”

Un Pact de Familie pentru reglementarea succesiunii a fost încheiat în toamna anului 1880. Principele Leopold a declarat în scris că renunţă la drepturile de succesiune ce-i revin, dar primeşte ca unul din fii săi să fie chemat pe Tronul român, pentru a fi „un vrednic urmaş” al fratelui său. [4] Principele Ferdinand a fost în mod oficial desemnat Principe Moştenitor în anul 1889. La 19 aprilie/1 mai 1889 a avut parte de o călduroasă primire în România.

Principele Moştenitor Ferdinand şi Principesa Maria.

Nunta Principelui Moştenitor al României, Ferdinand, cu Principesa Maria de Edinburgh, a avut loc în Germania, în 1892.

Logodna lor, anunţată oficial la 25 mai/6 iunie 1892, s-a celebrat cu pompă la Potsdam, în organizarea excepţională a Împăratului Wilhelm al II-lea, care a oferit un dineu fastuos pe Insula Păunilor. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893 la Castelul Sigmaringen, cu trei ceremonii: civilă, catolică şi protestantă. [5]

Membrii Familiei Imperiale a Germaniei în România.

Principele Moștenitor Wilhelm al Imperiului Germaniei (1882-1951) a vizitat Castelul Peleș în anul 1909. Vizita a avut loc cu prilejul jubileului de 70 de ani al regelui Carol I. [6]

Împăratul Wilhelm al II-lea a fost prezent în România, în calitate de ocupant, în Primul Război Mondial, și a depus flori la mormântul Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Totodată, un parastas la un an de la moartea Reginei Elisabeta a avut loc simultan în Bucureştiul ocupat cât şi în Iaşi, capitala de refugiu a României. [7]

Relaţiile Familiei Regale a României cu Familia de Hohenzollern-Sigmaringen au fost reînnodate după Primul Război Mondial.

Regele Ferdinand I i-a trimis o scrisoare fratelui său, Principele Wilhelm, la 10 octombrie 1919, în care se sfătuia cu acesta privind problemele din familie create de idila dintre fiul său şi o româncă – legătură care nu era interzisă prin lege („Unchiul [Carol I – n.n.] nu s-a putut hotărî niciodată să proclame un statut al familiei pentru aici [România – n.n.], în pofida a repetate rugăminți”, arată Regele Ferdinand), dar nu era agreată de clasa politică.[8]

Legătura dintre familii a fost continuată de Regele Carol al II-lea şi Principele Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen (1891-1965). Cei doi au fost camarazi de arme în Regimentul I de Infanterie al Gărzii Imperiale.[9]

Relaţiile dintre Familia Regală a României şi Familia de Hohenzollern-Sigmaringen s-au deteriorat în timpul exilului. Principele Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen i-a acordat soţiei Regelui Carol al II-lea, Elena Lupescu, titlul de Principesă de Hohenzollern, în urma căsătoriei lor din 1947. După moartea Regelui Carol al II-lea, în 1953, fostul său apropiat, care l-a însoţit în exil, Ernest Urdărianu, a pretins că şefia asupra Casei Regale se cuvine Principelui Frederic de Hohenzollern-Sigmaringen, care – spunea Urdărianu – are întâietate în Linia de Succesiune a Coroanei Române. Principele Frederic a murit în anul 1965.

Relaţiile dintre Familia Regală a României şi Familia de Hohenzollern-Sigmaringen au fost foarte bune în timpul cât şefia Casei Princiare de Hohenzollern-Sigmaringen a fost deţinută de fiul Principelui Frederic, Principele Friedrich Wilhelm (1924-2010).

În timpul Războiului Rece, Regele Mihai și Regina Ana au fost oaspeții familiilor regale germane cu multe ocazii de familie. Regele Mihai și Regina Ana au sărbătorit Nunta de Argint în Landul Baden-Württemberg în anul 1973, iar ultima lor vizită în Germania a avut loc la Sigmaringen, în anul 1998.

În anul 1999, şeful Casei Princiare de Hohenzollern-Sigmaringen a acordat soţului Majestăţii Sale Custodelui Coroanei titlul de Principe de Hohenzollern-Veringen.

În anul 2011, Regele Mihai I a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen. Numele Familiei Sale a rămas „a României” (decizie luată din timpul Regelui Ferdinand I), iar Regele Mihai I a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.

Actualul şef al Casei Princiare de Hohenzollern-Sigmaringen, Principele Karl Friedrich (n. 1952), a declarat că nu este interesat de succesiunea la Coroana României.

Foto: Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române, şi Principele Radu al României, împreună cu Principele George Friedrich, Şeful Casei Regale a Prusiei, şi Principesa Sophie a Prusiei, la Monaco, iulie 2011. ©Casa Majestăţii Sale Regelui.

În prezent, Familia Regală a României are relaţii foarte bune cu Familia Imperială de Hohenzollern şi Casa Regală a Prusiei.

În anul 2011, Majestatea Sa Custodele Coroanei şi Principele Radu au participat la celebrările ocazionate de căsătoria ASIR Principele Georg Friedrich cu Principesa Sophie de Isenburg.

Principele Georg Friedrich (n. 1976) este actualul Şef al Casei Regale a Prusiei. Alteţa Sa Regală şi Imperială a participat la funeraliile Reginei Ana, în august 2016, şi la funeraliile Regelui Mihai I, în decembrie 2017.

Casei Regală a Prusiei recunoaşte succesiunea stabilită de Regele Mihai I şi statutul Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei.

__________________

Notă: [1] Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand al României, trad. Maria Brăescu, Bucureşti, Editura Compania, 2000, pp. 46-47.

[2] „Monitorul Oficial”, nr. 30, de miercuri, 7 februarie 1945, pp. 819-821.

[3] „24 ianuarie 1945. Bucureşti. Scrisoare a Regelui Mihai I trimisă preşedintelui Roosevelt, prin care-şi exprimă îngrijorarea sa cu privire la situaţia din România”, apud Mircea Chiriţoiu (ed.), Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947: preliminarii militare, consecințe politice, București, Fundația Academia Civică, 1997, pp. 72-74.

[4] Într-un erudit articol (Suveranul în secolul XXI), av. dr. Ioan-Luca Vlad arată că Pactul de Familie a avut următoarele componente:

1. O scrisoare din partea lui Carol I către tatăl său (Bucureşti, 11/23 octombrie 1880) prin care îl ruga să dea o declaraţie formală de recunoaştere a prevederilor constituţionale româneşti privind succesiunea la Coroană;
2. O scrisoare din partea lui Carol Anton de Hohenzollern (tatăl lui Carol I, Sigmaringen, 21 noiembrie 1880), prin care consimţea la aceasta;
3. Un Act al Familiei Princiare de Hohenzollern (Sigmaringen, 21 noiembrie 1880), prin care consimţea şi subscria formal la prevederile constituţionale româneşti;
4. O scrisoare a lui Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol I, Sigmaringen, 22 noiembrie 1880), prin care consimţea ca unul dintre fiii săi să fie chemat a succeda la Coroana României;
5. Formalizarea titlului şi poziţiei lui Ferdinand ca Principe Moştenitor, printr-o Moţiune a Senatului (în care devenea membru de drept), din 14 martie 1889, prin care “Senatul invită pe Preşedintele său a trece pe Principele Ferdinand de Hohenzollern în apelul său nominal sub numele de “Alteţa Sa Regală Ferdinand, Principe de România, Moştenitorul prezumtiv al Coroanei” şi trece la ordinea zilei.”

Toate aceste documente se găsesc publicate în Dimitrie a. Sturdza, Puterea executivă în Constituţiunea României”, Bucureşti, Inst. de Arte Grafice Carol Gobl, 1906, passim.

[5] Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914‒1927), Bucureşti, Editura Paideia, 2003, ediţia a II-a, 2011, pp. 34-42.

[6] Discursul rostit de regele Carol I cu prilejul vizitei Principelui Moştenitor al Germaniei şi Prusiei poate fi găsit în lucrarea Cuvântările regelui Carol I. 1866-1914, ediție îngrijită de Constantin C. Giurescu, București, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, 1939, vol. II, pp. 408-409.

[7] În 18 februarie 1917 (S.V.) se împlinea un an de la moartea Reginei Elisabeta. Bucureştiul era ocupat, Casa Regală, Guvernul, Parlamentul şi administraţia erau retrase la Iaşi, iar Armata Regala Română rezista în Moldova. În aceea zi au avut loc două recviemuri pentru regina dispărută: unul la Curtea de Argeş, ocupat de nemţi, şi altul la Iaşi, capitala rezistenţei româneşti. „Două ceremonii încărcate de amintiri la care au asistat două armate înfruntându-se între ele, una într-un îndrăzneţ elan de cucerire, iar cea de-a doua într-o încercare disperată de a se apăra”, scrie istoricul Gabriel-Badea Păun. [Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României (1843-1916), Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, Cap. XXI. „Sfârşitul”]

„Înmormântarea reginei la biserica de la Curtea de Argeş a fost făcută în grabă şi fără fastul celei a lui Carol. S-au ţinut, succesiv, o slujbă ortodoxă şi una protestantă. La sfârşit s-a cântat «Trioul în mi bemol major» de Schubert, orchestrat de «copilul său spiritual», George Enescu. […] În timpul înmormântării reginei, când preoţii se pregăteau să spună ultimele rugăciuni, un aghiotant s-a apropiat să-l anunţe pe rege că împăratul Wilhelm II al Germaniei îi trimisese pe unul dintre fiii săi, principele August Wilhelm. Regelui i se părea prea de tot şi nu l-a acceptat.” [Ibidem]

[8] Sorin Cristescu (ed.), Carol al II-lea. Scrisori către părinți, Bucureşti, Editura Tritonic, 2015, p. 137.

[9] Paul D. Quinlan, Regele Playboy. Carol al II-lea al României, trad. Mona Antohi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 42.