rege succesiune

Tudor Vişan-Miu – Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei

Succesiunea Dinastiei Române, pe înţelesul tuturor

Majestatea Sa Regele Mihai I al României a desemnat-o pe prima sa fiică, Alteţa Sa Regală Principesa Margareta, drept Principesă Moştenitoare, conform intenţiei anunţate într-un discurs public din 30 decembrie 1997[1], prin Normele Fundamentale alea Familiei Regale din 30 decembrie 2007[2].

Motivaţia acestei decizii a fost explicată astfel de Majestatea Sa Regele, în discursul din 1997: „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtășesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituția din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârșitul războiului și pe care comuniștii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi și erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează și sunt alese în poziții de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democrații europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituțiile monarhiilor moderne au fost și ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar și pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezente. În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Nu am crezut niciodată că Românii au nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate, cum unii sociologi au sugerat. Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana (s.n.). Statutul Familiei va fi amendat în consecință în viitorul apropiat. Conștient de responsabilitățile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi. Dar cred că înțelegeți de ce acum, și nu în altă zi, am dorit să vă împărtășesc punctul meu de vedere.”

Decizia Majestăţii Sale Regelui Mihai I, anunţată în 1997 şi oficializată prin promulgarea Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a României din 2007 este, după aproape 20 de ani, insuficient cunoscută şi înţeleasă. În cuprinsul acestui ghid, ne propunem să oferim o mai bună înţelegere a semnificaţiei şi consecinţelor succesiunii Dinastiei Regale.

 

Statutul Casei Regale a României

Casa Regală a României este o instituţie fondată la 10 mai 1866 care şi-a continuat neîntrerupt existenţa, în exilul Regelui (1947-1997) şi după revenirea în ţară. În perioada monarhiei constituţionale, statutul Casei Regale a României a fost reglementat de prevederile constituţiilor din 1866[3] (1866-1923), 1923[4] (1923-1938; 1944-1947) şi 1938[5] (1938-1940). În perioada 1947-2007 organizarea Casei Regale a României a fost concentrată, până la confundare, în jurul Casei Majestăţii Sale Regelui Mihai I.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României, Şeful Casei Regale a României începând din anul 1940, a promulgat Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României pentru a oferi Casei Regale a României un statut de organizare public şi oficial, în absenţa posibilităţii unei alte reglementări în cadrul regimului republican care l-a reprimit în ţară deabia în 1997.

În eventualitatea restaurării monarhiei constituţionale în România, statutul Casei Regale a României va fi reglementat de prevederile constituţiei monarhice pe care Noul Regat al României o va adopta. Această eventuală constituţie monarhică va lua în considerare Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, ca un act de voinţă al ultimului Rege al României încoronat.

Diana Mandache, istoric al regalităţii, explică statutul Regelui Mihai I după lovitura de stat din 30 decembrie 1947 şi alungarea sa din ţară: „În ziua de 4 martie 1948, aflat la Londra, Regele Mihai a făcut cunoscut presei internaţionale adevărul despre actul semnat sub imperiul constrângerii, subliniind că dreptul său legitim de suveran al României nu s-a pierdut şi că jurământul pe care îl depusese pentru ţară menţinea vie misiunea sa şi a Familiei Regale. În cazul pierderii teritoriului – patria – de către un monarh, acesta nu-şi pierde drepturile de suveran, ci le conservă. Mihai a rămas în continuare Rege, căci un titlu nu se pierde. Există o suveranitate neteritorială, pe care a purtat-o cu sine şi departe de România, în exil.”[6] Normele Fundamentale din 2007 reprezintă, astfel, expresia acestei „suveranităţi neteritoriale”.

 

Succesiunea Dinastică explicată

Din punct de vedere al cutumei regale, abolirea legii salice (care împiedica includerea femeilor în succesiunea dinastică) a reprezentat regula Caselor Regale europene. Singura monarhie de pe continent care păstrează în continuare legea salică este Principatul Liechtenstein-ului, stat care nu este membru al Uniunii Europene.

Din punct de vedere al dreptului internaţional, menţinerea legii salice reprezintă o încălcare a prevederilor egalităţii de drepturi între bărbaţi şi femei conţinute de Convenţia Europenă a Drepturilor Omului din 1950 (art. 14). Astfel, un viitor Regat al României, stat membru al Uniunii Europene din 2007, nu ar putea menţine legea salică prevăzută de ultima constituţie monarhică, cea din 1923.

Istoric, includerea femeilor în succesiunea unui monarh fără urmaşi masculini nu reprezintă o noutate, fie că vorbim de cazurile celebre precum desemnarea drept succesoare a Împăratului Bizantin Constantin al VIII-lea Porfirogenetul a unicei sale fiice, Împărăteasa Bizantină Zoe (1028-1050), care a domnit alături de consorţii săi, fiind continuată de Împărăteasa Bizantină Teodora (1055-1056); desemnarea drept succesoare a Regelui Henric I al Angliei a unicei sale fiice, Matilda, în 1141; împărţirea domniei maghiare şi polone a Regelui Ludovic I al Ungariei, în 1382, între fiicele sale Maria (în Ungaria) şi Hedviga (în Polonia); domniile Reginelor Angliei Maria I (1553-1558) şi Elisabeta I (1558-1603); desemnarea Principesei Cristina a Suediei drept succesoare a Regelui Gustav II Adolf (1611-1632) de la naşterea sa în 1626; prima regină a Marii Britanii, Ana I (1707-1714); şi toate reginele moderne începând din secolul al XVIII-lea. Deşi folosesc mai puţin analizei noastre, merită amintite cazurile reginelor urcate la tron printr-un act de voinţă regală, precum Împărăteasa Bizantină Irina (797-802) sau Împărătesele Rusiei, Ecaterina I (1725-1727), consoarta Împăratului Petru III Romanov; Ana  (1730-1740); Elisabeta (1741-1762); Ecaterina a II-a (1762-1796), consoarta şi succesoarea Împăratului Petru III Romanov.

Aspectul religios este, dintre toate, cel mai sensibil. Într-un interviu din 2011, Dan Ciachir şi-a exprimat consideraţia că Biserica Ortodoxă Română nu ar accepta transmiterea prerogativelor Regelui Mihai I către fiica sa, dat fiind că „femeie nu poate intra în Sfântul Altar decât în momentul în care este sfinţită o biserică”[7]. Dacă în spaţiul catolic sau protestant domnia unei regine nu ridică nicio problemă din punct de vedere al validării spirituale prin ceremoniile tipice, şi în spaţiul ortodox avem precedentul mirungerii Împărăteselor Bizantine şi Împărăteselor Rusiei ca monarhi domnitori şi a altor Regine sau Împărătese consoarte alături de monarh. Totodată, nu trebuie uitat faptul că Regele Ferdinand I şi Regina Maria au fost încoronaţi împreună, la 15 octombrie 1922, în Catedrala Ortodoxă de la Alba Iulia. Încoronarea şi eventual ungerea unei Regine domnitoare de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române nu ar fi, deci, imposibilă.

 

Concluzie

„În cazul pierderii teritoriului – patria – de către un monarh, acesta nu-şi pierde drepturile de suveran, ci le conservă”, afirmă Diana Mandache. Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României din 30 decembrie 2007 reprezintă expresia „suveranităţii neteritoriale” exercitate de un monarh alungat, în absenţa posibilităţii reglementării statutului Casei Regale a României prin prevederile constituţionale specifice unui regim monarhic.

Abolirea legii salice, intens discutată în societatea românească, nu este, într-un Regat stat membru al Uniunii Europene, o chestiune facultativă: Convenţia Europenă a Drepturilor Omului împiedică şi interzice menţinerea ei. Un viitor Parlament Regal va trebui să ia în considerare succesiunea stabilită de Majestatea Sa Regele Mihai I al României, având însă posibilitatea de a o amenda conform voinţei majorităţii, pentru alegerea succesorului pe care-l consideră cel mai potrivit.

Autorul acestui text îşi explină deplina încredere că Majestatea Sa Margareta a României, Custodele Coroanei, va fi acceptată de societatea românească şi reprezentanţii politici drept Regină a României.

___________________

[1] http://www.romaniaregala.ro/atitudini/democratia-nu-este-un-sistem-de-guvernare-ci-un-mod-de-a-trai/

[2] http://www.familiaregala.ro/familia-regala/normele-fundamentale-ale-familiei-regale-a-romaniei

[3] Art. 82-96. Despre Domn.

[4] Art. 77-91. Despre Rege.

[5] Art. 34-47. Despre Rege.

[6] Diana Mandache, „REGELE MIHAI. ALBUM ISTORIC”, Editura Litera, 2013, pp. 8-9.

[7] http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-il-ignora-patriarhia-pe-regele-mihai-69339.html