“Un război, un exil, o viaţă – Regina Ana a României” este cartea pe care am descoperit-o în rafturile unei librării din inima Capitalei. Nu am rezistat tentației și am deschis-o; am citit-o în câteva ore, amintindu-mi, în același timp, de prima dată când v-am văzut, Majestate. Era în aprilie 1992 când, alături de tatăl meu, vă zarisem alături de Regele nostru Mihai I în București. Eram unul din cei un milion de participanți ce veniseră să vă întâmpine, să vă cunoască… Poate atunci nu am înțeles prea multe, însă Bunul Dumnezeu a fost darnic cu mine. Câțiva ani mai târziu am avut ocazia să vă revăd, de astă dată înțelegând mult mai multe. Am fost foarte fericită că am avut ocazia să vă salut și că Măria Voastră a stat pentru câteva clipe de vorbă cu o mogandeaţă de 6-7 ani; nu mult, două trei cuvinte – căci emoția mă coplesea… Eram mândră, căci era pentru prima dată când întâlneam o Regină în carne și oase, ruptă la propriu din poveștile spuse de ai mei. Știam de mică că noi avem un Rege, pe Măria Sa Mihai I, o Regină, pe Măria Voastră Ana, și că pierdusem un Regat. După mulți ani, într-un interviu acordat de fiică Măriei Voastre, Margareta, aflasem că Regele le povestea fiicelor sale – ca într-o poveste – cum “Împăratul Roșu” furase Regelui de la gurile Dunării Regatul, iar acea poveste îmi amintea de propriile povești ce îmi erau spuse de ai mei.

Regina-Ana.-sotia-lui-Mihai.Ep-5.site_

De copil aflasem de o Regină dârză, frumoasă, înțeleaptă, demnă, cu numele de Ana de Bourbon-Parma, ce alesese să îi fie soție Regelui nostru, chiar dacă în 1947, acesta își pierduse țara. I-ai fost alături, Măria Ta, necondiționat căci ai știut să iubești și să ne iubești, chiar dacă nu ne cunoșteai ca popor. Eram pentru Măria Ta asemeni unui copil nenăscut. Nu ne cunoșteai fizic, dar în sufletul Domniei Voastre exita o flacără ce ardea permanent pentru micul popor dunărean. Iar “nasterea” noastră s-a produs în 1990 când ați pășit pentru prima dată pe pământ românesc. Am fost rapid răpiți de “ părinții nostrii”, de Măria Voastră și de scumpul nostru Rege (atât de tânăr era când a fost silit să abdice de cei se proslăveau “ Imperiul Rosu” ) de cei ce întristaseră țara voastră, de cei ce continuau să ne jignească, să ne mintă, să ne ascundă adevărul – cum o făcuseră timp de 45 de ani. Dar minciuna are mereu picioare scurte, iar adevărul a ieșit la iveală. După 45 de ani de comunism, ceea ce nu reușiseră să distrugă în totalitate – acele povești despre monarhia nostră de drept divin – și rămăseseră ancorate undeva în AND-ul nostru, au avut curajul să renască, să poată vorbi, să poată vedea, simți, asculta…, căci iubirea Măriilor Voastre era atât de mare încat și ultimele urme de lanțuri păleau în față Voastră.

Of, Măria Voastră, și v-am iubit din prima clipă. Ce privire senină și caldă aveați, plină de bunătate, de iubire, de optimism, valori ce le pierdusem în comunism, căci ei voiau un “om nou”, un om mecanic, rece, egoist…, dar noi am renăscut. Am renăscut când ne-am văzut “părinții”, când ați sărutat glia și când ne-ați copleșit cu iubire…

Majestate, ați știut mereu să iubiți, să fiți puternică, să luptați și să nu vă lăsați înfrântă. Chiar dacă aveați sânge albastru, muncă nu a fost o rușine. De copil ați muncit; întâi vânzătoare, apoi războiul mondial a poposit la orizont… și nu v-a fost frică. Ați strâns din dinți și ați mers mai departe, cu decența și bunătatea ce v-a caracterizat mereu. Nicio clipă nu v-ați plâns și ați stat strajă alături de Regele nostru. Când Măria Sa dădea mesajele către poorul român la „Vocea Americii” și „Europa Liberă”, ați fost mereu lângă Dânsul. La fel și când și-a pierdut regatul, Măria Voastră i-a fost alături. Nu pentru onoruri, nu pentru o coroană ce vi se putea pune pe cap, ci grație unei iubiri nemasurate… V-ați considerat mereu o femeie obișnuită care l-a iubit pe Regele Mihai I. V-aș contrazice, Majestate: ați fost conform dictonului “ În spatele unui bărbat puternic stă o femeie puternică.” Și așa ați fost, Majestate: dârză – căci nu v-ați lăsat impresionată de mitraliere ce vă “intampinasera” pe autostradă în 1990, cu un suflet nobil – căci ne-ați iubit din clipă în care ați știut ca ne veți avea, iertătoare – căci asemeni unui copil răsfățat de soartă, am făcut și boacăne, ați știut să ne iertați timp de 45 de ani și chiar și dupa, căci “Purgatoriul” lui Dante nu era operă noastră, ci a unor copii din “Cartierul de Est”.

Of, Majestate, mereu ne-ați mângâiat sufletele și creștetul capului; ați știut să ne abiţionaţi, să dăm mereu tot ce e mai bun din noi, dar noi, copiii cu sechele comuniste, am fost asemeni unor adolescenți… Astăzi, am vrea multe să vă spunem, dar Domnul V-a luat la El. Când eram copil, mi se spunea că în spatele fiecărei stele există cineva care ne privește. Știu că de acolo de Sus Măria Voastră ne privește și se roagă pentru noi. De aici, și noi ne rugăm pentru Majestatea Voastră, dar și pentru Majestatea Sa Mihai I să îl țină Dumnezeu puternic și sănătos.

 Să îți găsești liniștea, Regina Noastră!

 Ai tăi români.