La 29 decembrie 2015, pe portalul de ştiri flux24.ro apărea un text care anunţa „Dezvăluiri din culisele scandalului de la Casa Regală: Bani, SRI, generali SIE, actualul Patriarh, intrigi, scandaluri şi negocieri secrete”. Articolul, construit pe baza informaţiilor furnizate de jurnaliştii Andrei Bădin (editor principal al site-ului flux24), Marius Ghilezan şi Roxana Iordache, conţine numeroase distorsionări ale realităţii, interpretări răuvoitoare şi, pe alocuri, minciuni grosolane.
De unde a pornit totul? Roxana Iordache, citată ca „membru al Consiliului Regal alături de Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Doina Cornea, Eleodor Focşeneanu și alții”, a scris că Regele nu mai ia nici o hotărâre, iar toate actele și mesajele sale sunt, de fapt, realizate de alții. Chiar actul de excludere din Familia Regală a Principelui Nicolae nu ar fi semnat de Rege.
Iată prima distorsionare a realităţii. La momentul deciziei Regelui Mihai din 1 august 2015, componenţa Consiliului Regal era următoarea:
Toţi membrii Consiliului Regal depun mărturie că decizia din 1 august 2015 a aparţinut Regelui Mihai.
Actualul Consiliu Regal, constituit în 2010, a fost creat de Rege ca un organism consultativ a cărui membrii au fost aleşi pentru a putea continua s-o sfătuiască pe fiica sa, Principesa Moştenitoare Margareta, după ce Alteţa Sa Regală avea să preia prerogativele tatălui său (lucru petrecut în martie 2016, când Regele s-a retras din viaţa publică).
Atunci, de unde are Roxana Iordache informaţii că lucrurile ar sta altfel? Simplu: de nicăieri. E doar o fantezie a unei persoane care a avut la un moment dat (până în 1997) un rol într-un organism consultativ al Regelui.
De fapt, acesta este una din motivele de frustrare ale acestor persoane. Andrei Bădin susţine că el şi prietenii săi, domnul Ghilezan şi doamna Iordache, nu au mai fost în anturajul Casei Regale din cauza înlăturării lor ca urmare a influenţei Principelui Radu, deşi chiar în articol Andrei Bădin se laudă că „timp de peste un deceniu a fost singurul jurnalist acreditat la Casa Regală” [informaţie imprecisă], inclusiv în anii 2000.
Ce susţine Andrei Bădin? Că, în septembrie 1996, participând la nunta Principesei Margareta cu domnul Radu Duda în Elveţia, alături de prietenul său Marius Ghilezan, stăteau în apartamentul Nicolettei Franck împreună cu toţi vechii apropiaţi ai Regelui (este amintit maestrul Eleodor Focşeneanu) şi sugerează că toţi cei prezenţi aveau dubii în privinţa căsătoriei.
De ce? Citez: „Petre Mihai Băcanu, directorul cotidianului România Liberă, avusese o convorbire telefonică dură cu secretara Casei Regale de la Versoix, 20 de kilometri de Geneva. Băcanu dorea să îl convingă pe Rege să nu aprobe căsătoria Margaretei cu Radu Duda. Vă trimit dosarul lui, a țipat Băcanu la secretara Regelui, care nu dorea ca șeful României Libere să vorbească la telefon cu Majestatea Sa. Un plic ar fi ajuns la Versoix, dar nimeni nu știe nici până azi ce documente compromițătoare despre Duda avea Băcanu. Nu a publicat niciodată acel dosar. Toate discuția din apartamentul Nicoletei Franck, una din puținele persoane care au stat alături de Rege peste 50 de ani, se ducea evident în jurul acestui subiect. Toți eram revoltați, unii îi spuseseră și Regelui, alţii doreau să îi spună.„
Iată prima minciună grosolană. Să vedem cum relatează momentul chiar Petre Mihai Băcanu într-o emisiune din ziua care a urmat publicării articolului din flux24 [emisiune pe televiziunea online UndeTv moderată de Robert Turcescu din 30 decembrie 2015, cu Marius Ghilezan şi Andrei Bădin, vezi intervenţia lui Băcanu la minutele 21:10-26:00]:
„Robert Turcescu: Aţi trimis dvs. un dosar de la „România Liberă” către Majestatea Sa Regele Mihai, în legătură cu personajul Radu Duda. Confirmaţi informaţia?
Petre Mihai Băcanu: Am primit un telefon de la o persoană care era foarte apropiată Casei Regale, Nicoleta Franck, care era ziaristă la Tribune de Genève, care m-a întrebat ce ştiu despre dl. Duda, care era necunoscut în cercurile de acolo. I-am spus că tocmai se prezentase la mine un fost ofiţer de securitate cu un dosărel. Nu mi-a lăsat nimic. Am văzut dosarul şi toată discuţia a fost…
Robert Turcescu: Ce conţinea dosarul?
Petre Mihai Băcanu: Nişte liste cu persoane care sprijineau securitatea.
Robert Turcescu: Figura şi numele domnului Radu Duda?
Petre Mihai Băcanu: Da. La prima vedere păreau autentice. Nedorind să-mi lase documentul respectiv, n-am putut să confirm. Singura discuţie am avut-o cu Nicoleta Franck. […] Ea nu dorea altceva decât o păsuire… adică Casa Regală să amâne acest anunţ de ordinul a câteva săptămâni ca să poată face o verificare la povestea respectivă. Auzise şi altceva, de asta m-a sunat. Bineînţeles că Nicoleta Franck, din clipa aia, a fost indezirabilă la Casa Regală. Îmi pare rău, pentru că a acordat cel mai mare sprijin Casei Regale.
Robert Turcescu: În momentul de faţă, văzând ce se întâmplă în jurul Casei Regale a României şi acuzele pe care le lansează vechii monarhişti, tindeţi să credeţi că documentele pe care le-aţi văzut atunci în anii ’90 în acel dosar erau reale?
Petre Mihai Băcanu: Nu pot să bag mâna în foc. Eu aveam experienţă cu documentele Securităţii, dar, neputând să-l verific în amănunţime, nu puteam să bag mâna în foc că era real. De asta nici nu am făcut publică o asemenea informaţie. M-am ferit s-o dau publicităţii. Singura discuţie am purtat-o cu Nicoleta Franck, care ştiam că este apropiată de Rege. Regele ţinea cont de părerea ei. Asta i-am spus şi ei, cu aceeaşi rezervă.”
Vedem din declaraţia domnului Băcanu o situaţie mult mai nuanţată decât a fost prezentată de domnii Bădin şi Ghilezan, care totuşi n-au folosit prilejul emisiunii pentru a retracta exagerările publicate. Ulterior, documentul amintit de domnul Băcanu (o listă cu persoane de sprijin ale Securităţii din Iaşi) a fost publicat, dar, coroborându-l cu absenţa unor dovezi reale (angajamente, chitanţe, note informative olografe), verdictul dat Principelui Radu de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSASA) a fost de necolaborare cu Securitatea.
În schimb, domnul Băcanu poate nu ştie motivul real pentru care Nicoleta Franck nu a mai făcut parte din anturajul Regelui. În 2006, Nicoleta Franck este cea care a scris în revista Căminul Românesc, care apărea la Geneva, articolul „Un securist în Casa Regală”, în care susţinea că Principele Radu „a fost trimis de Securitatea comunistă care să compromită Casa Regală. […] De ce? Pentru că aceşti comunişti au ştiut întotdeauna să se infiltreze, ca să descopere şi să speculeze slăbiciunile oamenilor, ca să îi poată controla.”
Nicoleta Franck ştia cel mai bine tacticile infiltraţilor, pentru că, în anturajul Suveranului, această persoană „care a stat peste 50 de ani lângă Regele Mihai” trimitea Securităţii rapoarte privind activitatea Regelui.
În lucrarea Exilul Regelui (Curtea Veche Publishing, 2016), arată cum Nicolette Franck, născută Apotecher (n. 1920) într-o familie de evrei ieşeni, stabilită la Geneva în 1954, a fost recrutată de Securitate încă din acel an. Iată ce scrie chiar Securitatea despre Nicolette Franck, cu numele de cod „Franciska”: că „este singura jurnalistă de origine română care are acces la ex-regele Mihai, pentru a-i lua unele interviuri” (ACNSAS, SIE 5342, p. 48) şi că „ne este necesară pentru cunoaşterea activităţii fostului rege Mihai, unde – scrie „tovarăşul Marcu” – o voi plasa mai activ” (ACNSAS, SIE 5342, p. 85).
Cine nu l-a plăcut pe Principele Radu?
Este adevărat că mai mulţi reprezentanţi ai exilului românesc la început nu au agreat căsătoria Principesei Margareta cu domnul Radu Duda, un actor din Iaşi, în septembrie 1996 (de pildă, Sanda Stolojan consemnează în memoriile ei nepopularitatea căsătoriei în cadrul exilului românesc de la Paris).
Este fals însă că „Imediat după nuntă, Radu a încercat și în timp a și reușit să controleze tot ce mișca în Casa Regală, inclusiv pe Rege.”
Trioul Bădin-Ghilezan-Iordache au făcut publice aceste informaţii doar după ce ceilalţi martori n-au mai fost în viaţă. Dan Cernovodeanu (care, într-adevăr, nu a agreat căsătoria din 1996, lucru care a dus la îndepărtatea sa de Rege) a murit în 1999, Alexandru Paleologu a murit în 2005, Octavian Paler a murit în 2007, Eleodor Focşeneanu murise în iunie 2015, iar Doina Cornea s-a retras din viaţa publică. Dar, din fericire, au lăsat mărturii.
Personal, l-am întrebat pe Theodor Paleologu, fiul lui Alexandru Paleologu, care este realitatea. Este adevărat că, după 1997, Alexandru Paleologu n-a mai făcut parte dintre sfătuitorii Regelui (lucru regretabil), dar chiar Theodor Paleologu găseşte o explicaţie pentru această situaţie: probabil Regele a considerat că pentru Principesa Margareta va fi nevoie de un nou grup de sfătuitori, oameni mai tineri a căror sfaturi să le poată primi mulţi ani de aici înainte (lucru care s-a întâmplat în 2010, când a fost alcătuit Consiliul Regal).
În 1997, Regele avea 76 de ani şi dorind să lase lucrurile în ordine, la 30 decembrie 1947 şi-a anunţat testamentul dinastic, într-un discurs ţinut în faţa unor oameni poltici şi a unor reprezentanţi ai societăţii civile: „Nu am sugerat niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezente. În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Nu am crezut niciodată că Românii au nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate, cum unii sociologi au sugerat. Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana.”
În 2009, Eleodor Focşeneanu, fără sprijin din partea nimănui, publica, sub regim propriu, a treia ediţie a lucrării sale magistrale, Istoria constituţională a României, începând din 1859 şi aducând analiza de la 1991 (unde se oprise în 1992) până în 2003. La pp. 419-421 găsim un comentariu al monarhistului Eleodor Focşeneanu privind atitudinea monarhiştilor privind testamentul dinastic al Regelui din 30 decembrie 1997:
„Deoarece ponderea cea mai mare în legislatura 1996-2000 a avut-o P.N.Ţ.C.D., care se declarase public monarhist, regele Mihai I şi-a făcut probabil iluzii într-o restaurare monarhică, iluzii alimentate de alte manifestări promonarhice ale partidelor istorice, chiar ale unor membri ai Guvernului. Bazat pe aceste iluzii, la o recepţie de 30 Decembrie 1997 de la Palatul Elisabeta, oferită de suveran la împlinirea a 50 de ani de la Lovitura de Stat de la 30 Decembrie 1947, la care a invitat şi pe unii membri ai Guvernului şi alte personalităţi politice, într-o cuvântare Regele a făcut următoarea declaraţie: „Nu am sugerat niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezente. În acest spirit, vreau să vă spun că doresc [s.a.] ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa.”
Această declaraţie a provocat multă efervescenţă în clasa noastră politică şi în presă, ceea ce demonstra supravieţuirea mentalităţii totalitare şi imposibilitatea, chiar a ziariştilor, de a gândi liber. O asemeneea declaraţie ar fi fost trecută la un fapt divers într-un regim democrat. […] Regele nu a desemnat, ci şi-a exprimat o dorinţă, arătând că nu se pronunţă împotriva realităţilor prezente. Exprimarea unei dorinţe nu poate provoca nici o primejdie pentru ordinea constituţională existentă şi se pot face eventual comentarii asupra şanselor îndeplinirii ei, dar în subconştientul celor care s-au format intelectual sub regimul comunist, chiar dacă au aspiraţii sincere democrate, persistă mentalitatea unor idei tabu. Autorul articolului [Dumitru Tinu] îşi intitulase bine articolul, „Monarhiştii reduşi la tăcere” [Adevărul de Luni, 5 Ianuarie 1998, p. 1 – n.ed.], deoarece nici unul [s.ed.] din cei ce şi-au manifestat opţiunea monarhică în volumul Majestate, nu pleca!, mai toţi membri ai Alianţei Civice, sprijinitori ai guernării C.D.R., nu a susţinut, cel puţin teoretic, discursul celui pe care îl implorau să nu plece.
Reacţia cea mai violentă a fost a lui Emil Constantinescu, şeful Statului, care, spre a obţine sprijinul diasporei române, făcuse declaraţii monarhiste cu prilejul unei vizite în U.S.A. Acum a făcut însă nişte declaraţii uluitoare anticonstituţionale:
„[…] nu voi iniţia şi nu voi accepta schimbarea actualei forme de guvernământ.” […] „un referendum pe tema modificării formei de guvernământ nu este oportun, pot să afirm că această problemă este închisă.”
Curios este că nici această declaraţie [Adevărul de Luni, 5 Ianuarie 1998 – n.ed.], prin care se înlocuia suveranitatea poporului prin voinţa unei singure persoane, fie el şi şef de Stat, nu a provocat nici un fel de reacţie din partea monarhiştilor, rezultat al mentalităţii totalitare, căreia şi şeful Statului îi era supus.”
Ce mai este de spus?
Textul lui Bădin mai conţine câteva afirmaţii complet ridicole, precum cea că, în 2007, „Principele] Radu reusește să o convingă pe secretara Regelui, Constanța Iorga, să cedeze și să îi predea controlul în schimbul rămânerii la Secretariat. Din acel moment nici o audiență la Rege nu a mai putut fi solicitată prin Secretariatul său, ci doar prin cabinetul Principelui Radu.”
sau că, în 2008, „Ultimul om din Garda veche a Regelui Mihai I este scos din scenă fără nici o explicație publică. Este vorba de Simina Mezincescu, șefa protocolului regal. Scena șoptită pe culoarele Palatului a sunat cam așa: Principele Radu a chemat-o și i-ar fi comunicat că Regele ar fi primit dosarul său de informator la Securitate și că ar fi șantajat cu publicarea acestuia dacă Simina Mezincescu nu dispare din scenă. Lucru care s-a întâmplat.” Fiica Siminei Mezincescu, Yvette Fulicea, a dezminţit aceste afirmaţii calomnioase. Născută în 1928, Simina Mezincescu, având 80 de ani în 2008, nu mai putea îndeplini funcţia de șef al protocolului regal, funcţie care fost preluată de Sandra Gătejeanu-Gheorghe, tânăr jurist şi diplomat care şi-a făcut meseria cu un profesionalism desăvârşit de la numirea ei în această funcţie. Din curtoazie, doamna Simina Mezincescu a rămas şef onorific al protocolului regal.
La fel de curios este atacul la genealogie la adresa domnului Andrew Popper, şeful onorofic al Casei Majestăţii Sale Regelui. Rămâne de cercetat – în modul profesionist în care fac istoricii şi genealogiştii, nu gazetarii care adună fapte disparate şi trag concluzii pripite – dacă, într-adevăr, tatăl lui, Armand Popper, este acelaşi cu ilegalistul comunist, asistentul ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, devenit după 1950 directorul Editurii Casa Rusă (ulterior Editura Didactică şi Pedagogică) şi vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Chiar şi aşa, ce legătură au păcatele tatălui cu fiul? Biografia domnului Andrew Popper este făcută publică pe site-ul Familiei Regale:
„Născut în 1944 la București, domnul Andrew Popper a absolvit Academia de Ştiințe Economice din București, iar după terminarea facultății a profesat în domeniul economic, financiar și bancar la Roma și apoi la New York și Londra. După 1989, acesta a reprezentat pe Majestatea Sa Regele Mihai I în negocierile cu guvernul român, privitoare la restituirea castelelor Peleș și Pelișor. Din 10 mai 2006, Majestatea Sa Regele l-a numit Şef al Casei Majestății Sale Regelui, funcțiune pe care o îndeplinește și în prezent.”
Ce continuitate de idei poată să existe între un bancher evreu, membru Rotary, şi un comunist ilegalist?
Domnul Andrew Popper a fost numit de Rege într-un post de prestigiu al Casei Majestăţii Sale Regelui, pentru meritele reale pe care le-a avut în susţinerea activităţii Casei Regale. Ca atare, şi-a îndeplinit rolul (care este mai mult formal decât efectiv) cu multă seriozitate, pricepere şi tact.
_______________
Ca o concluzie pentru acest text, nu pot decât să preiau, cu mare amar, concluzia lui Flavius Boncea. Deşi este timişorean ca şi domnul Marius Ghilezan, probabil trioul Bădin-Ghilezan-Iordache nu vor recunoaşte că Flavius Boncea a fost, din 1990 până astăzi, un apropiat al al Familiei Regale şi al Regelui Mihai I, care l-a decorat personal în anul 2011 cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate (decoraţie atât de râvnită de orice monarhist care se respectă!). Chiar vor spune: „Ce merite are Flavius Boncea, faţă de noi, care luptăm cu republica din ’89 încoace?”. De aceea, după ce voi cita dintr-un text al lui Flavius Boncea, voi adăuga, la finalul articolului, câteva fotografii care vorbesc de la sine:
„nu pot să nu îmi exprim o tristețe vizavi de unii așa-ziși monarhiști. Pe mulți dintre ei i-am văzut, la 30 decembrie 1997, la Palatul Elisabeta. Îl ascultau pe Majestatea Sa Regele rostindu-și discursul: „Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată, alături de mine, Regina Ana. (…) Conștient de responsabilitățile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi. Dar cred că înțelegeți de ce acum, și nu în altă zi, am dorit să vă împărtășesc punctul meu de vedere”.
Atunci au aplaudat, la fel cum au făcut și zece ani mai târziu, citind Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României. Abia după ce Regele Mihai nu a mai putut să apară în public și-au arătat adevărata față. O față care arată așa: acești oameni, de fapt, nu au fost monarhiști niciodată. Pe ei nu i-a interesat Cuvântul Regelui, cum nu i-a interesat nici Voința Regelui; i-a interesat doar Simbolul Regelui Exilat, pentru a-și putea duce ei, cu acest simbol în frunte, luptele politice în republică [s.n.]. Ei nu au putut să înțeleagă niciodată faptul că Familia Regală este deasupra partidelor politice, fiind cu toate și cu niciunul, în același timp.
De aceea îi auziți pe acești oameni strigând sus și tare că ei vor monarhie, dar nu așa cum și-ar fi dorit-o Regele Mihai; ei vor o monarhie în care să își aleagă succesorul la tron, în cel mai pur spirit republican [s.n.]; în același timp, acuză de „abdicare în fața republicii” perspectiva recunoașterii Casei Regale ca instituție fundamentală a Statului Român. Tristețea mea este că astfel de oameni există; din fericire ei reprezintă o minoritate – chiar dacă una extrem de vocală.”
Flavius Boncea în mulţimea care îl întâmpina pe Regele Mihai, 1997.
„Cândva, la începutul lunii iunie a anului 2001, Majestatea Sa Regele Mihai revenea la Săvârșin, pentru prima dată după mai bine de 53 de ani. Acesta este suplimentul pe care l-am făcut atunci, cu excepționalele fotografii ale lui Marcu Dorinel. Ultimul exemplar pe care îl mai am, cu semnătura olografă a Majestății Sale.” (Flavius Boncea)
Ceremonia acordării titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara Majestății Sale Regelui Mihai I al României, la 21 mai 2009.
„Mai 2009. La despărțire, în salonul oficial al Aeroportului Timișoara.”
Crăciun 2010, la Săvârșin.
Momentul decorării, 2011.
alin borcea
Andrei Teodorescu
christinevieru
davidstefan19
irinacrst
martinavoicu
tineretulanrm
Tudor Vişan-Miu
Organizaţia de tineret a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei 
1 Pingback