Jos, jos… dar ce punem în loc? Uitaţi aici o idee!

Protestele nu au cum să fie un scop în sine, ci doar în mijloc. Protestele trebuie să fie o oprire pe parcurs, nu o destinaţie. Nu poate fi un obiectiv rezonabil să ieşi din casă şi să strigi, dacă mâine revii acolo de unde ai plecat. A cere să dai jos ceva fără a propune altceva în loc nu este de dorit, deoarece creează un vid care poate fi exploatat. Protestele au funcţionat doar când au avut şi un scop constructiv, nu doar unul distructiv.

Dar care să fie scopul? Societatea este divizată, nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, clasa politică este împărţită în grupuri de interese duşmane. Nu e nimic nou. Am mai trecut prin asta în 1866. Soluţia de atunci poate fi aplicată cu succes şi acum: Monarhia Constituţională. 

FRANŢA – ÎNTRE HAOS REVOLUŢIONAR-REPUBLICAN ŞI STABILITATE MONARHICĂ

Revoluţia Franceză a avut scopuri nobile: libertate, fraternitate, egalitate. Poporul s-a revoltat împotriva tiraniei Vechiului Regim şi l-au dat jos. Dar nu au avut nimic în loc. Au urmat câţiva ani de revolte, vărsări de sânge, ghilotinări şi opresiune mai mare decât ce era înainte.

Francezii au înlocuit domnia lui Ludovic al XVI-lea cu Domnia Terorii lui Robespierre. Ambele s-au încheiat la ghilotină. Situaţia s-a calmat în Franţa abia după venirea lui Napoleon la putere, care instaurat o nouă monarhie. Armatele franceze proaspăt revigorate au cucerit jumătate de lume, înainte să fie înfrânte de o vastă coaliţie internaţională. Glorioasa domnie a lui Napoleon este în continuare privită ca un exemplu în toată lumea, mai ales pentru reformele politice şi sociale ce au ecou şi în prezent. Francezii nu au detestat monarhia, ci tirania. După Napoleon au urmat alte trei monarhii: Restauraţia Burbonă, Monarhia din Iulie şi Al Doilea Imperiu. În 100 de ani de la Revoluţia aşa-zis republicană, Franţa a fost timp de 62 de ani o monarhie şi în această perioadă a înregistrat cele mai mari progrese.

GERMANIA – UNDE DĂRÂMAREA GUVERNULUI ESTE CONSTRUCTIVĂ

Să luăm şi un exemplu din zilele noastre: Germania. Mai precis, modul în care Germania tratează moţiunea de cenzură pentru dărâmarea guvernului. Partidele care depun o moţiune de cenzură nu vin doar cu textul moţiunii şi cu voturile pentru dărâmarea guvernului, ci şi cu o nouă formulă guvernamentală. Parlamentarii nu votează doar demiterea unui guvern, ci şi validarea unuia nou. Se cheamă chiar moţiune de cenzură constructivă. Astfel, stabilitatea este asigurată.  Dar Germania este o republică, ar spune unii. Da, dar Germania este o republică parlamentară, un sistem foarte apropiat de monarhia constituţională. Preşedintele german are, în esenţă, acelaşi rol ca un monarh constituţional: unitate, simbol moral al societăţii şi factor de echilibru.

ROMÂNIA – STABILITATE ŞI UNITATE PRIN COROANĂ

România nu au fost nicicând mai dezbinaţi ca în ultimii 28 de ani de republică post-comunistă. Chiar şi când eram împărţiţi între imperii, românii avea un scop comun în unificarea în acelaşi stat. Chiar şi detestatul regim comunist, impus cu tancurile sovietice, a asigurat un fel de unitate. O unitate forţată şi în jurul unei ideologii totalitare, dar un fel de unitate.

Dacă ne uităm la istorie, avem două perioade de unitate: cea monarhică şi cea comunistă. România, graţie apartenenţei la NATO şi UE, nu se mai poate întoarce niciodată la un regim comunist totalitar, aşa cum a fost el între decembrie 1947 şi decembrie 1989. Aşa că singura variantă fezabilă pentru rezolvare dezbinării din prezent este restaurarea monarhiei constituţionale.

În 1866, oamenii politici ai vremii, nicidecum nişte sfinţi sau nişte monumente de moralitate, au decis că nu se mai pot înţelege între ei şi că este nevoie de un arbitru. De asemenea, era nevoie de cineva cu legături în marile cancelarii europene, ca să promoveze cauza tânărului stat român. A fost adus Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu Regele Prusiei (mai târziu, cu Împăratul Germaniei) şi Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei. Ce a urmat ştie toată lumea: independenţă, unitate şi modernizare, toate datorită rolului stabilizator şi unificator al Coroanei. Monarhia Constituţională a reuşit să aplaneze tensiunile şi să focalizeze toate forţele din ţară către obiective comune. Certurile politice au existat în continuare, dar Coroana era deasupra lor şi unea naţiunea.

Situaţia de acum nu diferă prea mult de cea din 1866. Instabilitate, lipsa unui factor de unitate, lipsa unei direcţii, într-o zonă strategică „fierbinte” unde este nevoie de stabilitate. Sub Coroană, România a progresat de la un stat semi-medieval la un stat modern, factor de stabilitate în Europa de Sud-Est, furnizor de securitate în Balcani şi pavăză împotriva expansiunii forţelor ostile din est. Sub republică, România a fost întâi o ţară de lumea a treia, o slugă loială a secerei şi ciocanului, care a rupt legăturile cu Vestul şi cu lumea modernă pentru a forma unele noi cu tiranii din Africa şi Orientul Mijlociu. Apoi, după 1989 şi după îndeplinerea obiectivului de aderare la NATO şi UE (la care Coroana-în-exil a avut o contribuţie crucială), România a devenit un stat în derivă.

Acum nu trebuie să mai aducem o dinastie străină. Avem o Dinastie Naţională, care poate face exact ce a făcut şi fondatorul ei, Regele Carol I, în 1866: să stabilizeze şi să unifice Ţara.  CE MAI AŞTEPTĂM CA SĂ PROCLAMĂM UN NOU REGAT?

 

Alin-Valentin Borcea

jurnalist, vicepreşedinte al tineretului ANRM