Text de Tudor Vişan-Miu

Azi se împlinesc 179 de ani de la naşterea, la 8/20 aprilie 1839, a principelui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, devenit Regele Carol I al României. Totodată, acum 152 de ani, la 8/20 aprilie 1866, se încheia plebiscitul prin care, prin vot cenzitar, principele Carol a fost ales domn al Principatelor Unite.

În general, se crede că alegerea şi venirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domn al României (10 mai 1866) a avut consensul „marilor puteri” (a Franţei şi Prusiei, cu siguranţă), cu excepţia Turciei. În Istorie constituţională a României (1859-1991), publicată la Editura Humanitas, în 1992, juristul Eleodor Focşăneanu arată că lucrurile nu au stat chiar aşa.

După detronarea lui Cuza (Monitorul oficial, nr. 33 din 11/23 februarie 1866), Locotenenţa Domnească îl proclamă domn, după două zile, pe Philippe de Flandra, drept „Filip I” (Monitorul oficial, nr. 34 din 13/25 februarie 1866). După declinarea acestuia, îl propune pe Karl Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen (Decretul nr. 569 / 30 martie 1866), confirmat prin plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, care se pronunţă favorabil.

„… puterile garante nu recunosc rezultatul plebiscitului şi obiectează prin Declaraţia Conferinţei de la Paris din 2 mai 1866 (corespunzând cu 20 aprilie după calendarul ortodox) că procedura guvernului provizoriu contravine art. 12 din Convenţiunea din 7/19 august 1858, care prevede alegerea Domnului de către Adunarea Electivă, şi art. 3, care prevede că Domnul trebuie să fie pământean. De asemenea, se subliniază că alegerea unui nou Domn trebuie să ducă la despărţirea Principatelor, deoarece unirea lor fusese admisă numai pentru perioada domniei lui Alexandru Ioan I.”

„Între timp, locotenenţa domnească, anticipând obiecţiile puterilor garante, la 19/31 martie 1866, dizolvase în baza art. 17 din Convenţiunea din 7/19 1858 vechile Adunări, cea electivă şi Corpul Ponderator (cf. Monitorul oficial, nr. 63 din 19/31 martie 1866), şi dispusese efectuarea de noi alegeri pentru o nouă Adunare Electivă, care urma să se deschidă la 28 aprilie 1866 (cf. Monitorul oficial, nr. 87 din 21 aprilie/3 mai 1866).”

La şedinţa inaugurală, Locotenenţa domnească renunţă la drepturile pe care le-ar fi avut în baza „Statutului Dezvoltător Convenţiunii” (1858): permite adunării să-şi aleagă singur preşedintele şi, conform convenţiunii, declară adunarea electivă şi Adunare Constituantă şi nu mai numeşte un Corp Ponderator (cf. Monitorul oficial, nr. 95 din 1/13 mai 1866).

„După validarea mandatelor deputaţilor, în şedinţa din 1 mai 1866, Adunarea Constituantă proclamă, cu 109 voturi pentru şi şase abţineri, pe principele Carol […] principe ereditar al României sub numele de Carol I”. Adunarea „exprimă totodată voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe străin şi cu o monarhie ereditară (cf. Monitorul oficial, nr. 99 din 7/19 mai 1866), emancipându-se astfel de sub protecţia puterilor garante prin această declaraţie categorică, în totală contradicţie cu prevederile Convenţiunii din 7/19 august 1858.”

Prinţul Carol I ajunge în ţară şi îşi depunde jurământul în faţa Parlamentului la 10 mai 1866.

Carol I

Ca dubla alegere a lui Cuza din 1859, alegerea prinţului Carol I ca Domn al Principatelor Unite Române, declaraţia Adunării Constituante că unirea este definitivă, sub o monarhie ereditară şi elaborarea unei constituţii proprii (1 iulie 1866, „repudiind organizarea definitivă concedată de puterile garante) puneau marile puteri „în faţa unui fapt împlinit”.

La 23 octombrie 1866, Înalta Poartă recunoaşte alegerea lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite Române şi acceptă unirea definitivă.

(cf. Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României…., 1992, pp. 26-27 şi 33)