Regele Mihai: o țară pierdută, o iubire câștigată

Regele Mihai prin ochii tinerilor de azi:

Regele Mihai: o țară pierdută, o iubire câștigată, de Tudor Petcu

Un creștin adevărat este o ființă lucidă, nu se lasă ademenită pe căi potrivnice naturii lui. El aparține adevărului, și adevărul ne eliberează.

Regele Mihai în dialog cu Mircea Ciobanu, ”Convorbiri cu Mihai I al României”.

Personalitatea Regelui Mihai al României va reprezenta întotdeauna un capitol sensibil și fascinant al istoriei țării noastre, o lecție de viață pe care orice conștiință responsabilă trebuie să o învețe.

Pentru o vorbi despre un om de excepție este nevoie, în general, de o foarte mare obiectivitate și claritate, fără exagerări subiective, dar timpul, în toată devenirea sa, ne-a dat și exemple de personalități în privința cărora etica discursivă nu poate fi concentrată decât pe evidențierea strălucirii acestora din urmă. Un astfel de exemplu îl constituie cu siguranță și Regele Mihai care a strălucit chiar și în momentele în care părea că a fost scos în afara conștiinței istorice.

Strălucirea Regelui Mihai are de fapt legătură cu discreția de care a dat dovadă indiferent de contextul întru care a ființat, mai cu seamă în cel al exilului său. O discreție manifestată într-un exil ce l-a purtat pe drumul necontenit al iubirii față de România, o țară pe care nedreptatea istorică i-a interzis-o dar pe care a slujit-o în toate modurile posibile. Nu a cerut niciodată mila marilor puteri sau a marilor actori de pe scena politicii internaționale pentru condiția sa istorică, după cum nu s-a dezis niciodată de țara din care a fost izgonit, întrucât a înțeles dintotdeauna că nu poporul român a fost cel care l-a alungat, ci duplicitatea puterilor occidentale care au permis infiltrarea Armatei Roșii și a comunismului sovietic în România.

Regele Mihai s-a desăvârșit în propria sa autenticitate din punct de vedere etic pentru că nu și-a negociat propria moralitate, fiind capabil să câștige pariul libertății.

A fost în permanență conștient de ceea ce românii erau obligați să învețe în perioada comunistă cu privire la personalitatea sa politică sau la actul abdicării sale de la 30 Decembrie 1947, dar și-a asumat și cele mai virulente critici, permițând timpului să arate conștiinței colective cine are până la urmă dreptate. De aceea, după jumătate de secol de manipulare istorică, Mihai, atât ca om, cât și ca Rege, a fost descoperit în simplitatea și tristețea sa revelatorie, în lumina chipului său de patriarh uitat, dar și a unui curaj asumat ca blândețe.

Astfel, adevărul care a ieșit la iveală prin gama bogată de cărți scrise și de mărturii emoționante o dată cu instalarea epocii libertății în România a permis Regelui ce într-un anumit moment al istoriei și-a pierdut țara, să o recâștige pentru totdeauna, dar nu în sens politic, ci în sensul bucuriei spirituale, întrucât Majestatea Sa, dincolo de vocația de monarh, a manifestat o vocație spirituală, un fel de isihasm etic și moral. Prin urmare, sintagma care s-ar potrivi cel mai bine Regelui Mihai ar fi: o țară pierdută, o iubire câștigată.