Text de Tudor Vişan-Miu
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) a publicat luni, 16 mai a. c., o listă cu cetăţenii români care datorează statului sume peste 1.500 de lei. La poziţia 51 figurează „MIHAI” cu suma de 4.107.135 de lei, din care 1.999.187 obligaţii fiscale principale iar 2.107.948 obligaţii fiscale accesorii.
Domnul Marius Ghilezan a semnat marţi un text sub titlul de Mişeii l-au făcut dator pe Rege la fisc. „Mişeii au cheltuit banii Regelui şi au uitat (probabil pentru a-l compromite în ochii românilor) să-i plătească dările la stat”, scrie domnul Ghilezan. „După ce că din succesiunea Regelui Mihai nu-i interesează decât aspectul moştenirii materiale, nici măcar să plătească datoriile la statul republican cu care au făcut pact oneros nu sunt în stare! Ca să-l pună pe Rege în asemenea postură umilitoare”, scrie, în acelaşi spirit, doamna Roxana Iordache.
Datoria a fost contestată de Casa Majestăţii Sale Regelui. „Aseară au anunţat că vor contesta datoria. Ei doar amână pentru a fi în good-looking”, continuă domnul Ghilezan, hotărât în convingerea sa.
Din presă totuşi aflăm: Fiscul recunoaște: În „lista rușinii” sunt erori. În acest moment, „datoria Regelui” face obiectul unui proces şi nu este certă, lichidă şi exigibilă. Cel puţin pentru noi, publicul care nu cunoaşte nemijlocit situaţia financiară reală a Casei Regale. Să avem, deci, răbdare, şi vom afla.
Domnul Ghilezan leagă subiectul datoriilor (deocamdată nehotărâte) de un altul, privind „instituţionalizarea Casei Regale”, deschis de profesorul Alexandru Muraru de la Iaşi. „Vor un minister al monarhiei, ce ar fi ceva unic în lume, prin care Curtea cu principese să primească anual vreo 3,5 milioane de Euro de la bugetul de stat”, scrie domnul Ghilezan.
Exemplul instituţionalizării, în 2011, a Casei Regale a Muntenegrului de Petrović-Njegoš (oferit de profesorul Muraru) nu este, poate, cel mai fericit, dat fiind sistemul mai degrabă oligarhic al acestui stat, separat de Serbia în 2006. Este, totuşi, un exemplu mult mai fericit decât Grecia, unde – în timpul republicii – regele a fost izgonit în perioada 1973 – 2013 (!), putând să-şi revadă ţara doar în 2004, cu prilejul Jocurilor Olimpice de vară, ca membru al Comitetului Olimpic Internaţional. Între Grecia şi Muntenegru, prefer ca România să semene celei din urmă… Desigur, idealul este Spania, unde monarhia a fost deja restaurată.
Domnul Ghilezan, care cândva îl apărase pe Majestatea Sa Regele chiar în inconfortabila ipostază de a fi oferit premiul revistei VIP prim-ministrului Adrian Năstase (vezi Regele şi saltimbancul), este astăzi – precum alţii – mult mai puţin înţelegător faţă de activitatea Casei Regale a României, în care Majestăţile Lor Regele şi Regina s-au regăsit tot mai rar. De unde provine această nemulţumire?
Reţeaua de furnizori regali, sistemul de decoraţii regale, Înaltele Patronaje Regale, fundaţiile de caritate, lansările de carte şi toate acţiunile şi implicările Familiei Regale a României nu sunt invenţii contemporane: ele datează încă din timpul Regelui Carol I şi al Reginei Elisabeta. Ce anume, din tot ce face Casa Regală, este oare cu adevărat dăunător societăţii româneşti?
De ce nu ne ajustăm etalonul prezentului românesc? Nu cu Regele Mihai I şi Regina Ana trebuie comparaţi Principesa Margareta şi Prinţul Consort Radu, ci cu oricare dintre cuplurile prezidenţiale de după 1990: Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi Iohannis. Vedeţi diferenţa?
Eu îmi doresc restaurarea monarhiei şi cred că Dinastia Română, la 150 de ani, are, în persoana Principesei Margareta, un reprezentant demn pentru a aplica pedagogia regală deprinsă de la Regele Mihai I. Respectul pe care Familia Regală l-a căpătat în doar 20 de ani de la reimplicarea în viaţa statală românească este, totuşi, miraculos.
Din 1947 până în 1997 Familia Regală s-a aflat în exil. După 1990 membrii ei au putut reveni în România, cu excepţia Regelui. Convenţia Democrată Română (CDR), dl. Emil Constantinescu (preşedinte) şi dl. Victor Ciorbea (prim-ministru) au meritul de a-l fi readus înapoi în ţară. Dar nu şi de a-l fi repus pe tron.
În 2017 vom celebra 20 de ani de când Regele a revenit, cu adevărat, în ţară. Astăzi, după ce a fost forţată timp de 50 de ani să se afle în opoziţie cu puterea, Casa Regală a reuşit – printr-o abilă politică a răbdării, iertării şi convertirii – să fie o instituţie aproape unanim recunoscută în societatea civilă.
Starea de regalitate nu este, neapărat, un compromis cu republica; poate fi o poartă sigură către monarhie, pe care Casa Regală a construit-o cu paşi înceţi dar siguri: „Il est urgent d’attendre”.
Am răbdare şi încredere că a cincea generaţie regală a României îşi va îndeplini menirea de a continua cei 150 de ani în care Dinastia s-a aflat în slujba României, iar a şasea, a nepoţilor Regelui, va fi dovedit cât de vrednică este 🙂
Organizaţia de tineret a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei 
Lasă un comentariu